Sunt ceea ce gândesc

Fata mea e îndrăgostită şi nu ştiu cum să fac să îi despart. Ea este încă mică şi consider că nu este cuviincios să aibă prieten de la vârsta asta. Asta e o poză în care i-am prins întâlnindu-se în secret... :-))

Eu zic că e OK să existe aşa ceva, dar nu sunt de acord cu unele lucruri. Scriu despre asta pentru că am văzut topic pe Blogoree şi mi-am adus aminte de subiect. Să dea naiba anul trecut mă înscrisesem... că deh eram şi eu mică şi credulă. Anul ăsta m-a durut la pix de tot şi am aruncat doar un ochi la blogurile înscrise la categoria "blog personal". Am deschis vreo 10 taburi cu bloguri la nimereală. Am dat acolo numai de chiştoace şi m-am lămurit total. Nu ar trebui să existe opţiunea de a te nominaliza singur! Şi totuşi cum opreşti clonele? Poate ar fi o idee mai bună să fie nominalizate de către un juriu!!! Hello!!! Una e să te înscrii, alta e să te nominalizezi. La Oscar merge oricine să se nominalizeze? Da, n-ar fi trebuit să fac comparaţia asta din start dar totuşi... este destul de patetic zic eu. Este patetic cu atât mai mult cu cât la categoriile Personal& Infotainment şi Microblogging votul este public! Nu mi se pare normal să te rogi de toţi să te voteze ca mai apoi să şi câştigi mulţumită miloşilor care s-au îndurat de tine.(vorbesc de bloggerii mici) Unii dintre ei nici nu citesc blogul tău, dar dacă eşti pe lista lor de prieteni la hi5... se îndură pân' la urmă. Le mai arăţi o bucă, o ţâţă, mai ieşi la o bere... etc... Pe de altă parte iar pot interveni clonele, îmi nominalizez blogul şi de pe 50 de conturi de mail stau o zi întreagă şi mă votez. Ce să mai... sunt multe răhăţişuri şi nu mi se pare deloc fair modul ăsta de a vota.

Un alt lucru care mă deranjează este că nu se iau în considerare blogurile cu potenţial, care chiar merită. Cu toate că am spus mai sus că anul ăsta sunt chiştoace de bloguri, sunt sigură că există şi unele fantomă dar bune în esenţă. Şi dacă nu eşti renumit, n-ai şanse! N-ai pentru că votul este public şi nu te citeşte nimeni! Nu cred eu că cei care votează iau toate blogurile la rând măcar să arunce o privire şi abia apoi decid. Şi dacă votul ar fi jurizat oricum i-ar fi dat la o parte pe ăştia "necunoscuţi". Deci categoriile astea două nu se bazează pe adevărata valoarea a muncii unui om, ci pe cât de popular este omul respectiv. Deci până la urmă... adevăraţii nominalizaţi îi ştim, ce ne tot batem capul atât şi ne amăgim ca proştii cu ideea că poate-poate sare iepurele de undeva. C'mon, fiţi realişti... Tot Zoso, Arhi, Vis Urat, Bookblog, Rocultura, Innocente şi Piticu, Pitzipoanca, Monden.info, Cabral şi ce vedete mai sunt prin online o să ia totu'...

Because that is just the way the cookie crumbles!

Acum un an şi un pic, când mă chinuiam să îmi iau permisul, a fost o întâmplare nostimă de care am uitat să vă povestesc atunci. După ce am dat prima oara de permis şi am picat traseul, m-am hotărât să îl dau în mă'sa pe instructoru' cu care făcusem şcoala (Zuzu) şi să îmi găsesc altul. Mi-a spus sor'mea de unul foarte bun dar care "şi ăsta e cam Zuz". Mi-am zis să îmi încerc şansele, era mai tânăr şi am zis că mă înţeleg io cumva cu el. După ce l-am aşteptat o oră la 3 grade îmbrăcată într-un pulover amărât de intrasem într-o biserică să mă încălzesc că îmi ieşisera ochii din cap şi porniră spre casă (mai rău ca boschetarii ce să zic), reuşeşte să îşi dea seama cam unde eram (a fost de fapt o neînţelegere). Ne întâlnim şi urc în maşină unde era dumnezeieşte de cald. Şi acum îmi aduc aminte clar şocul suferit din pricina diferenţelor de temperatură. Eh, şedinţa parcurge bine, omu' glumeţ bla-bla-bla. Mă laudă şi îmi zice că conduc bine şi că nu mai ştiu ce... Mă şi la un moment dat ajungem într-o parcare de bloc, dintr-aia cu multe curbe. Şi ăsta începe să vorbeasca la telefon... la unul din telefoane pentru că avea o întreagă colecţie din câte am văzut... Pentru un moment am avut impresia că sunt la camera ascunsă că pe acolo am mai văzut faze de genul, dar seriozitatea din glasul lui îmi spunea că nu mă văd la emisiune. Dialogul a fost (aprox.) cum urmează:

-Bună, iubire... Ce faci... bla-bla-bla.. Ai mai stat o noapte aici? Păi de ce n-ai spus că mergeam şi noi într-un hotel şi făceam ceva... Da' mă mai iubeşti? Vreau să ştiu dacă mă mai iubeşti... Da? Şi ce mi-ai face? Ah! ce ţi-aş muşca buzele alea cărnoase...

Moment în care io încercam fără succes să mă abţin din râs. Mă observă, se uită la mine şi mă întreabă:
- S-a întâmplat ceva?
Io rânjind şi zicând printre dinţi: Nunu...

Mă şi de n-o vorbit cu aia o juma de oră şi numai aşa a ţinut-o. Şi rânjea şi cocheta şi o vrăjea pe aia mai rău ca Merlin. Mă pişam pe mine de râs şi mai trebuia să fiu şi atentă la ce făceam că el CLAR NUMAI LA ŞOFAT NU ÎI STĂTEA GÂNDUL! Era libidinos, mă scârbea de-a dreptul când îl vedeam cum se băleşte la fiecare gagică "bună" pe lângă care treceam. Curvar da' al dracu îţi explica foarte bine ce şi cum la şofat, ba chiar chestii de teorie spre deosebire de tembelul ălălalt care îţi zicea "fă şi tu teste din cartea aia" şi asta era tot. Şi prima şedinţă a ţinut trei sau patru ore pentru că a trebuit să îşi bage maşina la spălătorie şi ca să recuperez timpul pierdut m-a ţinut în plus. Am trecut şi pe acasă pe la el, i-am văzut şi copiii şi soţia... şi chiar m-a dezgustat teribil. Da' era deschis omu'... tare deschis fiin'că el cu gura lui mi-a zis că ce... dacă şi femeile o vor, el să le refuze? Doamne fereşte taică... bagă mare p... în tot ce prinzi şi ce găseşti. Da' şi nevastă-sa proastă. O femeie ştie când e înşelată, dar rămâne dilema dacă va accepta sau nu şi asta clar accepta tot şi pentru ce? Pentru că ea devine "the comfort zone", are mulţumirea că se întoarce mereu la ea... dar mai mult... Eh, în fine... Azi l-am văzut cu o altă elevă în stânga lui şi cu unul dintre copii în spate şi mi-am adus aminte că vouă nu v-am povestit despre Zuzu 2. Aşa l-am numit... pentru că number 1 rămâne totuşi number 1 pe veci. Triluuu!

Noapte bună.

Această povestire este 2% ficţiune.

Ieri v-am vorbit despre Gâlmă. A început să devină un personaj destul de haios, cel puţin pentru mine şi sper să nu uit să vă mai scriu despre el din când în când. Azi însă o să avem parte de un personaj care joacă alt rol important în viaţa mea şi anume inconştienţa. O să o numesc Mica Inconştienţă pentru că mi-o imaginez mereu ca pe un copil mic şi răutacios ce pune piuneze pe scaunul profesorului şi trişează cum ştie el mai bine pentru a ieşi în avantaj.

Mica Inconştienţă îmi spune lucruri în timpul zilei şi în timpul nopţii, în vise, în imaginaţie. Gândurile pe care Mica I. mi le adresează sunt de cele mai multe ori acaparate de Gâlmă cel Bun ori de cel Rau. Ei doi întotdeauna îi dau replică şi o pun la punct. Mica Inconştienţă mi-a bătut la uşă de dimineaţă, iar eu am lăsat-o să intre pentru că nu întotdeauna aduce lucruri rele. Când îmi asum riscuri şi iau deciziile dictate de ea, mă las purtată de valuri şi dau frâu liber primelor impulsuri, se mai întâmplă să aibă dreptate . Se întâmplă să mai şi am de câştigat. Dimineaţă Mica Inconştienţă mi-a dictat să închid telefonul când sună şi să las ochii închişi până telefonul va suna din nou, atât încât să ajung să mă dau cu forţa jos din pat, împleticindu-mă de-un scaun... care de fapt erau propriile picioare. Mă aşez în fund pe fotoliu, mă dezmeticesc puţin apoi pornesc spre baie. Când să pun mâna pe periuţa de dinţi, aceasta cade în chiuvetă şi ricoşează în jos direct în găleata de lături. Mă simţeam ca după o mahmureală forte. Ridic periuţa, apoi îmi pun pastă pe deget şi dăi cu drag şi spor. Trebuia să mă spăl într-un fel că altă periuţă n-aveam.

Termin cu baia, apoi mă apuc să îmi calc o bluză. Gâlmă cel Bun mi-a spus să nu o mai las pe mama să mi le calce pentru că nici ei nu îi place şi oricum face destule lucruri prin casă, pot să fac şi eu atâta lucru. Îmi iau bluza, bag fierul de călcat în priză şi cu ochii beliţi şi usturând de somn ca şi când toată noaptea aş fi tăiat cepe, dă-i şi încearcă să netezeşti materialul. După ce am dat de câteva ori cu fieru şi am văzut că nu vrea să arate şi ea decent, Gâlmă cel Rău se trezeşte din KO-ul pe care i l-au dat Mica Inconştienţă şi Gâlmă cel Bun şi îmi spune să las bluza în p... lui aşa cum e (el e mai vulgar de fel) pentru că oricum am pulover deasupra şi nu se vede.

"Nu are rost să îţi baţi capu' şi-aşa arăţi nasol orice ai face"

Eh, nu m-am împotrivit spuselor şi nu mi-am bătut capul prea mult în privinţa asta. Am fost eu însămi pentru ceva timp şi nimeni nu s-a mai bătut, totul a fost tăcut până în apropierea biroului când se punea problema ce să mănânc la micul dejun. Mica Inconştienţă îmi spunea să îmi iau pufuleţi, cornuri şi covrigei vanilaţi, Gâlmă cel Rău îmi zicea să nu mai mănânc deloc pentru că şi-aşa nu mai am bani cât să mă ţină până la salariu, iar Gâlmă cel Bun mi-a spus să îmi iau doi covrigi şi să îi mănânc împreună cu iaurtul cumpărat ieri. Aşa am făcut numai că Mica Inconştienţă a câştigat şi ea puţin prin faptul că am adăugat o clătită cu ciocolată.

După asta nu am mai avut parte de conflicte între cele două Gâlme. Mica Inconştienţă şi-a făcut de lucru cu mine azi deoarece am avut numai gânduri emo. M-am gândit la cum o să reacţioneze lumea dacă aş muri. Hai, hai.. nu vă pleoştiţi şi îngrijoraţi că am dat-o în psihoze, că nu îi aşa. Vorbea Inconştienţa, copilul cel rău. Şi pe când vorbea ea în capul meu, se trezeşte cu două palme de la Gâlmă cel Bun de nu-şi mai vede decât spatele. Năucă întreabă ce l-a apucat şi el îi zice că n-are voie să îmi implanteze mie astfel de gânduri că şi-aşa nu reuşesc deloc să fiu mai optimistă. Eu tăceam mâlc, că mi-a fost frică să intervin, mai ales că grămda cere vârf şi hop s-a trezit şi Gâlmă cel Rău să aţâţe focul mai tare. Gâlmă cel Rău zice că Gâlmă cel Bun are dreptate în felul lui f... ut, dar că oricum toţi o să ajungem acolo. Eh şi pe când vorbeau ei despre subiectul ăsta, eu stăteam mică cu anunţurile în faţă ascultând vorbele lor. S-a ajuns la concluzia că toţi murim o dată şi o dată, numai că noi toţi (Gâlmele, Mica Inconşienţă şi cu mine) am face-o diferit dacă am afla vestea asta mâine. Am pleca departe, în altă ţară şi am muri acolo, apoi ne-am incinera (şi ce dacă nu-i creştineşte zice Gâlmă cel Rău) şi asta ar fi tot. Aici oricum nu ne mai ţine minte nimeni şi nu o să fie decât o tristeţe tăcută, amărâtă şi trecătoare. Aici Mica Inconştienţă şi-a spus cuvântul clar şi Gâlmele au fost neutre în faţă mea, dar dându-i pe la spate dreptate. În drum spre casă au analizat modul de a privi lucrurile şi fiecare a mai expus nişte idei, însă Oboseala a început să îşi spună cuvântul şi eu nu am mai putut să aud nici Gâlmele, nici Mica Inconştienţă. M-am lăsat purtată de metrou spre casă precum o firmitură dusă de insecte în cârcă şi am ales să nu mai stau cu ochii în calculator. Peste 10 minute de linişte mi-am adus aminte că trebuie să vă povestesc despre vocile mele şi am ajuns din nou cu mâinile pe butoane tastând ce mi s-a întâmplat şi ce am gândit eu azi.

Noapte bună

Această poveste este 1% ficţiune.

Gâlmă. Aşa m-am decis să îmi numesc conştiinţa şi drăcuşorul de pe umărul stâng. Aşadar, Gâlmă este ca un fel de a doua persoană. Uneori am apucături schizofrenice, aştept să termine Andreea facultatea pentru a îmi da verdictul. Despre el veţi începe să auziţi din ce în ce mai des pentru că mi se pare nostim şi pentru că... aşa am eu chef. Gâlmă petrece foarte mult timp în capul meu. Când fac anunţuri, când merg, când dorm, când sunt la toaletă. El e mereu acolo să îmi facă viaţa amară sau să mi-o îmbunătăţească. Când lucrează ca Gâlmă cel Bun îmi spune că nu voi ajunge niciodată nicăieri, nici ca bloggeriţă, nici ca jurnalistă, nici ca nimic. O să fiu un nimeni. Asta de fapt este partea realistă a lucrurilor. Mulţi oameni ajung nimeni şi tot Gâlmă îmi spune să las totul baltă şi să intru în "whatever mood", cum numim eu şi Andreea starea latentă în care nu ne mai pasă de nimic şi doar lăsăm orele să curgă precum un râu de lapte în castronul cu cereale. Ador momentele în care chiar reuşesc să intru în starea de care vă vorbesc, dar atunci Gâlmă se transformă în drăcuşorul de pe umărul stâng şi îmi spune că trebuie să simt lucruri şi frustrări şi toată ziua se schimbă.

Aseară am intrat în whatever mood. Azi de dimineaţă Gâlmă cel Rău m-a trezit din ea spunându-mi că trebuie să mă enervez pe situaţii şi oameni. Am încercat din răsputeri să mă împotrivesc mâniei şi sentimentelor negative, dar drăcuşorul (că nu degeaba i se spune aşa) a învins. M-am enervat, am tunat, am fulgerat apoi din oboseală m-am lăsat din nou cuprinsă de Gâlmă. De fapt, el e partea bună şi partea rea a conştiinţei mele. Uneori pot să îl controlez, alteori nu. Da, asta e el de fapt. Gâlmă cel Rău este de câteva ori doborât şi de oboseală, nu numai de Gâlmă cel Bun. Oricât de mult s-ar împotrivi el, Oboseala câştigă. Ca şi acum de altfel, când el îmi spune să mai stau... dar oboseala spune NU. Oboseala câştigă aşa că mă duc la culcare.

1-0 pentru Oboseală, Gâlmă cel Rău... eşti veriga slabă, tată!

Cred că îmi fac planuri cam multe pentru viitor, până la urmă nimeni nu ştie ce ne oferă. Duminică trebuia să ajung la Obor şi nu ştiam ce cale să aleg pentru a ajunge mai repede (întârziasem) . Ce decizie să iau? Autobuzul sau Metroul? Cu metroul era mai economic şi mă simt eu mai în siguranţă (e doar o impresie) pentru că văd oameni mai normali în majoritatea timpului. Dacă luam autobuzul mai aveam de mers pe jos şi era noroi mult pe jos. Plus că dădeam şi bani la bilet. Am ales metroul, am ajuns în 40 de minute, adică la fix. M-am gândit mult până am luat decizia şi mă întreb acum ce s-ar fi întâmplat dacă alegeam autobuzul. Nu, nu e o morală de trei lei. Asta chiar s-a întâmplat şi m-a făcut să mă gândesc la utilitatea planurilor de viitor. Mă refer la viitorul îndepărtat de ani şi ani. De când am terminat liceul am început cu planurile. Înainte nici n-aveam astfel de obiceiuri. Adică îmi imaginam ce o să fiu peste ani şi ani, dar nu erau nişte vise realiste. Cine n-ar vrea să îşi întâlnească jumătatea, să prindă un job care îi şi place şi care îi oferă şi bani căcălău? Hai să fim serioşi.

În orice caz, după îndelungi cugetări am decis care e concluzia. Eu înclin spre răspunsul negativ al întrebării de la titlul postării mele. Nu e bine... pentru că s-ar putea să fie inutile dacă mâine dă o maşină peste mine şi mor ori intru în comă, ori poate câştig la loto şi drumul meu se schimbă complet. Care sunt şansele să te ţii de plan? Aş zice că mari în cazul meu. De fapt, mă ţin de plan, dar nu ştiu dacă planul se ţine de mine. Nimeni nu poate prevede imprevizibilul.

Am decis. De azi nu îmi mai fac planuri pe viitorul îndepărtat.

Noapte bună.

Mă gândesc să iau nişte cursuri de actorie, întotdeauna mi-am dorit şi vreau să văd măcar cum e. În generală şi în liceu şi de fiecare dată când s-a ivit ocazia şi am încercat "marea cu degetul" în domeniul ăsta, mereu am eşuat. Fireşte, consider că au fost nişte situaţii destul de redundante. Profesorii alegeau pe cine plăceau, eu nu mă manifestam de frică să nu fiu interpretată greşit. În fine, până una alta, m-a atras mai mult regia şi scenografia, filmele... unii ştiu mai bine povestea mea cu acest domeniu. În seara asta am ajuns să vizionez filmul acesta de scurt metraj şi mi-a plăcut fantastic de mult. Mă regăsesc mult în el şi în povestea celor doi... pentru că uneori nu ai nevoie decât de semne. Via.

Obositoare mai e munca de legumă în birou. Stai o zi întreagă pe un scaun şi dai click după click după click. Azi simţeam că înnebunesc că nu mai venea o dată pauza de prânz. M-am ridicat, m-am dus până la fereastră. Priveam fulgii dezorientaţi care nu ştiau dacă să aterizeze pe pământ sau să rămână în nori. Aş fi rămas în nori. Trec două maşini de şcoală, văd cum pune instructorul frână bruscă. Sigur era el, aşa îmi făcea şi mie Zuzu şi tare mă enerva pentru că ştiam când să mă opresc dar el de teama că eu nu o să pun frână niciodată, punea cu 30 metri înaintea maşinei din faţă. Mi-a amorţit fundul pe scaun şi mi-e frig dacă stau locului. Mă reaşez la locul meu, muzica din mp4 mă enervează, mă plictiseşte. Mă reîntorc la anunţuri şi încep să le fac precum un robot, gândindu-mă cu totul la altceva decât la ce aveam de făcut. Mă gândesc la bani, la viitor în marea majoritate a timpului. Ce-o să fac, cum o să fac, când o să fac. Textul literar pe care l-am scris acum câteva zile nu a fost apreciat de către mulţi. Nu prea am reuşit să îi fac să vadă ideile pe care le-am văzut eu, asta e. Mai mult noroc data viitoare.

Mi-e somn, aseară am stat să mă joc cu găinile. Vouă nu v-am spus de jocul cu găinile, nu? Eeeeh... uite-l aicişa. Sunt fană, din păcate l-am terminat deja şi nu am de gând să îmi cumpăr varianta full aşa că tot ce pot face e să îl iau de la capăt. Pauza de masă trece şi ea repede, la birou revin anunţurile... click după click după click, shift, ctrl, spaţiu, delete.. click click click... Vremea continuă să fie nehotărâtă şi asta îmi pare cunoscut. Şi eu sunt nehotărâtă. Nu ştiu ce sentimente mai am pentru cine, mâna încă mă doare (de fapt, încheietura) şi mă simt amorţită. Nu ştiu ce vreau, cred că nu vreau nimic de comoditate. Ba da, aş vrea ceva. Aş vrea să fac altceva. Orice altceva numai în locul ăsta să nu fiu. Nu pot schimba asta aşa că dau din umeri click click şi merg mai departe. Mă gândesc la primăvară, îmi fac scenarii în cap cu diverse situaţii, analizez situaţii trecute, aud voci şi cuvinte trecute. Apoi iau metroul înapoi spre casă, metrou care e gol şi tare bine îmi pare. Visez cu ochii deschişi, vuietul se transformă într-o otravă moale, în momente pe care nu le-am trăit niciodată. Momente pe care nu le-am trăit niciodată... Ştiu eu că o să vreau să le trăiesc cândva.

Ora 8.20, la periferia orasului: vant puternic, ploaie, burnitza. Toamna. Intri in metrou, nu mai vezi nimic.

Ora 8.50, statia de metrou politehnica: totul alb in jur, ninge cu fulgi mari. Iarna in adevaratul sens al cuvantului. Dupa 4 randuri a cate 10 scari te intrebi daca ai lesinat pe drum, daca visezi, daca cineva ti-a pus un panou imens in fatza si isi bate joc de tine. Faci cativa pasi in fatza iti dai seama ca totul e adevarat. De fapt Dumnezeu isi bate joc de tine, incearca sa ii multumeasca pe toti.

Ora 9.20, la secretariatul facultatii: programul e de la 8.30 si totusi nimeni nu e aici. Unii chiar asteapta de la 8.30, au crezut ca se respecta programul, ce prosti creduli!

Ora 9.50, in drum spre metrou: pasi mici pasi mici ca nu mai vrem inca o groapa in pamant si o mana invinetita, ne ajunge una.

Ora 10.30, la birou: oh boy, here we go again...

update: am scris ceva nou ce poate fi citit aici... adica un text literar nou... noapte buna.

Azi nu prea am despre ce să scriu. Să scriu despre cum am dat cu curu' de pământ în drum spre serviciu din cauza poleiului de pe jos? Da, mi s-a umflat mâna, toată lumea ştie asta şi până acum mi-a trecut aproape de tot. Mă mai doare, da' deh... cu siguranţă mi-o trece până m-oi mărita (deci mi-o trece până niciodată :)) ) Mă speriasem iniţial, să nu fie vreo entorsă ceva... dar nu a fost şi nu e. Am lucrat mai greu, dar asta e... rahaturi se mai întâmplă. Pastele cu sosul făcut aseară nu mi-au priit, pe la prânz mi s-a făcut cam rău. Poate a fost şi de la aerul închis, mă rog, nimic important.

La întoarcerea spre casă metroul a venit dupa 15 minute atât încât era foarte aglomerat şi l-am aşteptat pe următorul care a venit la diferenţă de 3 minute. Aşa da, taică! = am avut loc sa urcăm. Trebuie să încep să îmi fac planuri pentru weekend, vreau să ies cu mai multă lume... cu oameni pe care nu i-am mai văzut de ceva vreme şi cu care abia aştept să mai vorbesc. Sper să fie vreme fromoasă să nu îmi fie scârbă să ies din casă. Mă gândesc cu groază că începem iar cursurile în curând şi că tre să mă duc pe la secretariat să fac rost de câteva informaţii. Information is power, de-aia toate secretarele sunt naşpa. Ele îşi dau seama de valoarea informaţiei. Până una alta, să mai caut reţete pe net, vreau să fac ceva dulce pentru micele dejune din următoarele zile că m-am săturat de fructe. :D Şi o să vă ofer doza de râs... şi vă spun noapte bună.

Traduceri :

Adunatii Copaceni - Gathered Tree People
Afumati - Neversober
Baicoi - Youball
Buhusi - Boo
Buzau - Really Fat Lip
Calarasi - Silly-dressed Folks on Horses
Ciorogarla - Nigger-River
Constanta - The Steadiness
Dor Marunt - Miniature Melancholy
Husi - Shoo
Navodari - Networkers
Onesti - The Sincere
Pitesti - Youdohide
Satu-Mare - The Rather Roomy Rural Community
Slatina - Slut Tina
Slobozia - A Very Wrong Local Tradition
Târgu Frumos - The Aesthetically Pleasing Bazaar
Urlati - Gimme Some Noise
Voluntari - Town of Unpaid Assistants

Noapte bună!

Nu ştiu ce fel de viaţă duceţi voi, dar eu am început să fiu mai organizată cu mesele. Probabil asta se întâmplă şi pentru că dimineaţa ajung la 9 la birou şi deci la 9 mănânc, apoi la 13 mergem la masă şi seara... păi, seara nu mai mănânc de câteva luni bune... excepţie fac delicioasele preparate ale mamei carora nu le rezist mereu. De obicei îmi curăţ un greph sau un alt fruct, mai mănânc un iaurt şi asta e tot.

În orice caz la noi se comandă în fiecare zi. Zazapizza sunt nr. one pentru că au nişte salate foarte bune şi consistente. Unii dintre noi preferă să vină cu mâncarea de acasă pentru a nu avea surprize la comandă (vezi orez ars, pizza mică, pizza arsă, mâncare veche, etc.) alţii ca să facă economii. Noi, ca să facem economii, o rugăm pe mama să ne prepare câte ceva în fiecare seară sau dimineaţă, după cum poate şi ea. Eh, în această seară tadadaaaam... am gătit EU! Nu mare lucru, un sos pentru paste, dar a ieşit foarte bun şi abia aştept să îl savurez mai bine mâine la prânz. Reţeta e asta. (cu toate că nu am respectat-o în totalitate, nu am lăsat ciupercile întregi ci le-am tocat). Şi acum vă las pozele să vă băliţi.

Întotdeauna mi-e greu să încep a scrie despre un subiect. Să scriu despre cadouri, despre prietenie ori despre părinţii iresponsabili? Ce-ar fi să scriu despre toate? Că săptămâna asta nu prea mi-am exersat condeiul. Nu, mai bine îmi aleg un singur subiect. O să scriu despre părinţi iresponsabili.

Citesc cartea lui D.H. Lawrence, "Fii şi îndrăgostiţi" şi azi am ajuns pe la pagina 100. Nu are importanţă de fapt cât am citit din ea. Au importanţă ideile. Mai întâi să vă familiarizez cu subiectul. E vorba despre doi oameni, o femeie şi un bărbat care încep să se cunoască abia după ce se căsătoresc. El se dovedeşte a fi un beţiv şi toată familia are de suferit de pe urma acestui lucru. Cartea este de fapt o autobiografie, unul dintre copii, Paul, fiind de fapt alter-egoul autorului. Povestea vă pare cunoscută? Păi, mie una da. Ştiu nenumărate persoane care au impresia că iubesc persoana de lângă ele ca, după ce fac un compromis, să regrete pe viaţă alegerea şi să realizeze cât de puţin îi cunosc pe cei pentru care se sacrifică. Am spus că ştiu nenumărate persoane? Pardon, aproape toate persoanele pe care le cunosc au făcut greşeala asta. Acum mi-a venit în minte o altă posibilitate. Poate timpul îi schimbă prea mult pe unii şi prea puţin pe alţii, atât încât nimeni nu se mai înţelege cu nimeni. Iubirea nu rezistă decât la început, apoi intervine ataşamentul faţă de persoana respectivă şi ideea că nu poţi renunţa la ceva în care ai investit atât de mult timp. Preferăm să ne adaptăm unor condiţii care nu necesită neapărat adaptare. Refuzăm schimbarea totală, mulţumindu-ne cu ce avem şi considerând că nu trebuie aruncăti pe fereastră anii pe care i-am petrecut cu cineva. Fireşte, aşa gândeşte majoritatea, dar oare această gândire este corectă?

Cine spune că arunci anii? Cine spune că ţi-ai irosit timpul? Doar tu. De ce consideri că ai irosit când tu de fapt ai trăit, ai învăţat, ba chiar ai crescut? Evoluăm, involuăm, tragem bară dedesubtul anilor şi vedem cine mai suntem, ce am mai devenit, ce nu am realizat, ce vom realiza, unde am ajuns, dar nu trebuie să uităm că avem chiar şi limite. Când evoluţia încetează, e cazul să ne oprim. Despre asta e vorba şi în carte. Doamna Morel nu vrea să renunţe la soţul ei, care distruge cu prezenţa lui şi linişte căminului şi liniştea sufletelor celor din jur. Dacă evoluezi într-o relaţie (fie ea de orice fel) persistă, adaptează-te, înţelege, creşti în continuare. Rămâi cu picioarele pe pământ cu ochii deschişi, observă când începi să involuezi. Atunci e nevoie de o schimbare.

Noapte bună.
Lexis.

Ştiţi emisiunea American Idol? Am impresia că se va transforma în American Psycho! Au trecut niste persoane mai departe care au probleme psihice, dar cântă bine. Se pare că totuşi americanii nu au aşa multe prejudecăţi ca noi şi îi acceptă chiar şi pe nebuni. E de admirat, ar trebui să le urmăm exemplul şi să nu ne mai căcăm atâta pe noi când vine Naomy la Festivalul de la Mamaia sau altele. Tipa e foarte enervantă şi se înjoseşte mult, dar o salvează vocea. Tatiana del Toro a trecut mai departe şi e acum chiar în top 36. Din păcate nu am găsit decât clipul ăsta cu prima ei audiţie, pe youtube nu se mai găseşte nimic, cred că au pus poliţie online. Hai că vă las să vă bucuraţi de ea...

Pagina 41, D.H.Lawrence, volumul I din cartea "Fii şi îndrăgostiţi": "După aceasta scenă, Walter Morel se arătă câteva zile stânjenit şi ruşinat, dar curând îşi recăpătă nepăsarea brutală. Totuşi, s-ar fi zis că-i mai scăzuse siguranţa de sine, îi mai slăbise. Chiar şi fiziceşte se inchircise parcă, statura lui frumoasă, masivă, se gârbovise. Nu fusese niciodată corpolent, aşa încât, pe măsură ce ţinuta treaptă, impunătoare, i se pleoşti, trupul lui păru să se fi contractat, o data cu mândria şi forţa morală."

O nepăsare brutală mi-ar plăcea şi mie să am mai mult decât orice acum. Mi-aş dori să nu îmi pese de toţi proştii care se cred superiori tuturor, mi-aş dori să nu mai fiu judecată de către oricine pentru că eu nu dau socoteală în faţă nimănui în afara lui Dumnezeu. El m-a lăsat aşa şi numai El are voie să mă judece. Toţi avem limite şi eu le am pe ale mele, de la o vreme încoace nu mai suport zeii mici de pe pământ ce îşi permit să arunce în stânga şi în dreapta cu fulgere în formă de căcat, uitând de unde au plecat şi ce sunt de fapt. Îmi doresc în cazurile de tipul acestora să pot avea şi eu mândria şi forţa lor morală pentru a avea un suflet murdar şi rece. Sufletele murdare şi reci întotdeauna rezistă celor mai proaste condiţii şi întotdeauna li se pare ceva regesc bunătatea şi căldura atât încât sunt incapabili să le mai înţeleagă. Şi iată că nu ştiu dacă mai am cuvinte şi putere să exprim ce gândesc şi până la urmă nici nu cred că merită vreun cuvânt situaţia. Ce am scris e mai mult decât suficient. Mereu uit să merg pe principiul lui Ilie Moromete, "nu ştiu dacă eşti vrednic să îmi citeşti/auzi gândurile". Diferenţa e că ştiu răspunsul în cazul ăsta, tu ştii care e ?

Astea sunt ultimele cuvinte către fiinţele ca tine şi am capacitatea să învăţ a fi şi nepăsătoare, dar nu îmi cere să mă cobor la nivelul tău de prostie şi superficialitate pentru ca mi-e aproape imposibil.

Putere să mai scriu nu mai am, aşa că o să las pozele să vă spună povestea de azi.

Parcul Tineretului, sectorul 4, Bucureşti. Acest parc se află exact lângă gura de metrou Tineretului. E o singură ieşire la metrou. Probabil este unul dintre cele mai mari parcuri din Bucureşti, aş zice al doilea după Herăstrău, dar nu sunt sigură. E foarte frumos şi liniştit, e mult spaţiu şi multă verdeaţă. La un moment dat nici nu îţi mai dădeai seama că eşti în România. Am văzute multe familii cu copiii de mână, am văzut mulţi care alergau/mergeau pe bicicletă/pe role, mulţi cu câinii la plimbare, oameni bătrâni, tineri, cocalari, cocălăriţe, oameni normali, oameni mai puţin normali ş.a.m.d.

Am făcut înconjurul parcului şi am fotografiat copaci, drumuri, ape, tot ce ne-a stat în cale şi a putut fi pus sub semnul "artistic". Unul dintre defectele acestui parc ar fi că-s prea puţine bănci şi prea puţine coşuri de gunoi. În rest mi-a plăcut foarte mult şi plimbarea a fost binevenită după o săptămână grea de muncă, sesiune şi curăţenie în casă. La ieşirea din parc am mai admirat o dată părinţii care se dădeau în maşinuţe cu cei mici (îmi amintesc că şi eu am fost cu tata o dată şi m-a ofticat că s-a aşezat el la volan) şi mi-am luat vată de zahăr (nu pot rezista tentaţiei *blushing*). A fost o zi tare frumoasă, chiar dacă în drum spre casă a început să plouă. E un loc potrivit pentru a puncta momentele memorabile din viaţa cuiva.

©Lexis.

Când eram clasa a II-a şi a treia, nu îmi făceam temele singură acasă. După ce mă întorceam de la şcoală, fiind singură şi de capul meu, stăteam toată ziua şi mă uitam la televizor sub pretextul că "nu am ştiut să îmi fac temele singură". Venea mama acasă seara, obosită şi cu treburi pe cap şi când venea să facem temele, eu ştiam să fac tot şi tare mă ruşinam când îmi atrăgea atenţia: Păi, dacă ştii să faci exerciţiile la matematică de ce nu le-ai făcut singură? Probabil printre singurele dăţi când m-am ruşinat de faptul că ştiam să fac un lucru bine. Întâmplarea pe care o voi povesti aici este cred de prin clasa a întâia când învăţam să scriem propoziţiile cu faimoasa Ana care avea la fructe de îi ieşeau din coş.

La una dintre teme, Ana nu mai trebuia să aibă fructe sau legume ci un arici. Nu îmi amintesc foarte bine cum s-au întâmplat lucrurile, dar ştiu că atunci când a văzut mama propoziţia asta pe caietul meu, s-a tăvălit pe jos de râs. Nu înţelegeam de ce nici să mă împuşti. Voi o să vă prindeţi repede, dialogul a fost cam aşa aproximativ:

Eu: Da' ce e? De ce râzi aşa?
Mama: Păi *cu lacrimi în ochi* ce scrie, mamă, pe caiet?
Eu uitându-mă pe caiet: Ana are un... carici. Şi ? Am pus şi io o literă în plus, mare lucru. Chiar nu te înţeleg.

Of, mamele astea... :))

Deoarece ieri seară nu am mai apucat să trec pe aici, azi veţi avea parte de două postări. Una acum şi una mai pe seară.

Toţi trecem prin schimbări în viaţă, în anumite momente cheie în care intervin factori sau situaţii la care trebuie să ne adaptăm. Primul job are întotdeauna un impact mare asupra majorităţii oamenilor. Devii mult mai responsabil şi începi să te maturizezi, să conştientizezi anumite lucruri. Astea sunt lucrurile generale, apoi fiecare începe să capete defecte sau calităţi. Una dintre calităţile pe care le-am căpătat este: organizarea. A fi organizat înseamnă a avea mai mult timp pentru tine şi timpul devine un lux când ai un serviciu full time. Încerc să fac tot posibilul să fac cât mai multe lucruri din timp, chiar dacă e un efort ce se adaugă oboselii. Mai mult, nu îmi permit să dorm mai mult sau mai puţin de 8 ore pe noapte. Se mai întâmplă să depăşesc cu 10-20 de minute, dar nu mai mult. De obicei mă culc la 23 şi mă trezesc la 7 (exclus weekendul).

Defectul de care mă împiedic, mai nou, este faptul că nu ţin minte lucruri. Am devenit aiurită, uneori încurc zilele săptămânii sau nu ştiu în ce dată suntem. Înainte nu mi se întâmpla deloc să uit telefonul acasă, de când m-am angajat cred că în cinci zile era să plec fără el. Asta poate fi şi din cauza faptului că sunt foaarte căutată pe telefon, dar la fel era şi înainte. Când vine ora prânzului uit că trebuie să mănânc, e chiar nostim uneori.

Oricum, e interesant să treci prin asta. Diseară vă voi vorbi despre un moment din trecut, din copilărie. Be there or be square !

Am ales să vorbesc despre asta azi pentru că nu mi-a venit altceva mai bun în minte. Unul dintre avantajele unui blog este că poţi observa schimbările pe care le-ai suferit în timp. Înainte foloseam foarte mult limba engleză. În special în scris. Am început totuşi să filtrez mai mult propoziţiile pe care le publicam în articole, încât am scăpat aproape de tot de acest obicei. În vorbit încă folosesc expresii de tipul "mother ducker", "fuck"/"what the fuck", "omg" şi "oh my God", etc. dar cu frecvenţa redusă. Nu pot să renunţ nici la imitarea unelor personaje cum ar fi Achmed the Dead Terrorist sau King Julian din Madagascar, atât încât cei de pe lângă mine se uită chiorâş şi au impresia că vorbesc de una singură. Gnihihi.

Cel mai des cuvânt pe care îl folosesc este "ştii". Un cuvânt inutil, dar care mi-a rămas imprimat în minte într-un moment cheie, de panică, acum câţiva ani. De ăsta nu ştiu dacă voi putea scăpa, dar nici nu am încercat. Mai am un tic verbal destul de nasol, cred că o să îmi impun să nu îl mai folosesc. Acesta este "să mor io". Sună foarte ţigăneşte, dar l-am preluat de la două persoane pe care le admiram în trecut şi care făceau expresia să pară extrem comică. Folosesc des cuvinte de tipul: tare, mişto, nasol, super, aiurea (ăsta e frustrant că nu simţi nimic când îl zici deoarece conţine multe vocale) şi altele.

Oricum, un om fără ticuri verbale îmi pare destul de sec. E ca şi când ai mânca o roşie fără sare. Bineînţeles, nu sunt de acord cu ticurile verbale de genul "p... mea"/"să-mi bag p..." pentru că n-au farmec. Nu zic că cele pe care le folosesc eu au farmec, dar cel puţin nu sunt jignitoare. E greu să fii original în ziua de azi şi cu ticurile astea, cred că o să mă gândesc la unele mai bune. Ia spuneţi, voi ce cuvinte/expresii folosiţi foarte des?

De azi voi scrie în fiecare seară sau cel puţin voi încerca. Asta ca să ştiţi cam pe la ce ore să daţi refresh. În seara asta am asistat la o scenă penibilă în metrou, nu mă apuc să o descriu pentru că oricum sunt prea obosită şi sictirită ca să îi mai dau importanţă. Vă spun doar că a fost una asemănătoare acesteia din trecut.

Acasă ajung să citesc articolul unui mare frustrat care are o părere penibilă despre femei. De parcă el nu a ieşit tot din una. Mă întreb acum de ce nu îşi aduce aminte de cum se atacă când cineva îl înjură de mamă. Cel mai mult m-au frapat aplauzele cu care acest articol a fost întâmpinat de către urangutani asemenea autorului. Am realizat că trebuie să ai un IQ foarte foarte scăzut pentru a scrie şi susţine ideile astea şi m-am întristat când mi-am adus aminte că sunt mai mulţi inculţi pe lume, decât oameni cu ceva în cap. Ar trebui să se pună taxă pe prostie şi mi-ar plăcea să existe pedeapsa tăierii puţei la bărbaţii de genul acestora. Nici nu ma deranjez să scriu mai mult pentru că sunt obosită şi n-am chef să mă gândesc la viermi... cu toate că jignesc viermii.

Am constatat şi faptul că aş prefera să trăiesc într-o junglă decât printre oameni. Cred că aş fi mult mai în siguranţă în junglă. Animalele atacă din instinct, nu din răutate. Nu cred că este cazul să spun care e mai normal, nu?

Revenind la subiecte care nu îmi provoacă silă. Pisica se simte bine, e voioasă, cu toate că mă enervează că nu vrea să înghită pastilele alea. Aseară m-am chinuit rău să o fac să le înghite, m-a şi zgâriat până la urmă. În seara asta la fel, nu le-a vrut deloc, dar până la urmă i-am pus un chicior pe gât şi am obligat-o. Pentru că nu se poate altfel, mamă, tre' sa ne facem bine.

Am comandat o pizza de la Cuptorul cu Lemne azi şi a fost foarte mică. Nici măcar pentru o persoană nu era şi eu o mai făcusem şi juma cu sor'mea că preţul full nici nu mi l-am permis. O colegă şi-a luat o salată şi aia a fost o glumă întrucât era de două ori mai mică decât ce mâncasem cu o zi înainte la acelaşi preţ. Oricum de la ăştia ne-am tras ţeapa, asta a fost, că doar dacă nu încercam nu aveam de unde ştii. Să nu mai zic de peripeţiile dinainte ca mâncarea să ajungă în sfârşit la destinaţie. Oh boy! Incompetenţi, de la tipa care a luat comanda până la cel care e distribuit-o.

Mă gândesc să merg la pozat în weekend are cineva idei de locuri frumoase? Cu toate că mă enervează reacţia oamenilor la un aparat foto. Ori devin agresivi, ori fug/se jenează etc. dar whatever poate reuşesc să îmi camuflez camera cumva :)). S-ar putea să merg prin Carol şi Tineretului poate şi pe calea Victoriei, sa vedem. Ah şi cred că o sa ajung şi la military shop să îmi cumpăr un spray cu piper pentru situaţiile extreme şi pentru jungla prin care trec în fiecare seară.

Să o ducem bine,
Lexis.

Sâmbătă după ultimul examen, am fost cu asta mică (adică pisica) la doctor (veterinar) pentru că au început să îi cadă dinţii. Habar nu aveam din ce cauză putea fi, are doar pentru ani, aşadar nu putea fi de bătrâneţe. Am dat de un doctor foarte drăguţ care a consultat-o şi ne-a explicat că e din cauza mâncării, că trebuie să îi detartreze dinţii, să începem să îi dăm un antibiotic şi să îi schimbăm mâncarea. Cică e foarte proastă mâncarea ăstora şi din cauza asta au început să îi cadă colţişorii. Ne-a spus să venim luni cu ea, dar a intervenit ceva şi nu am putut să mergem ieri aşa că am mers azi (marţi).

A făcut foarte urât în maşină, ca şi data trecută. A miorlăit, a fost foarte agitată şi n-a stat locului decât cu forţa. Mi-a zis tata să o las liberă prin maşină, de fapt a insistat (ca să nu mă umplu de păr, căci îi cade părul la stres şi eu trebuia să mă duc la serviciu după aia) şi bineînţeles că i s-a urcat în cap, s-a băgat la pedale şamd. încât tot la mine a ajuns. În sala de aşteptare, -mai aveam două paciente în faţă- i-am băgat capul pe mâneca puloverului în care o ţineam şi s-a mai liniştit. În cabinet domnul doctor ne-a făcut fişă aşa încât acum suntem mamă şi fiică cu acte în regulă. N-am ştiut ce nume să îi spun să treacă acolo, pentru că nu avea. I-am zis Ţuţi că asta mi-a venit pe moment, apoi m-a întrebat când s-a născut ori eu nu ştiu pentru că am primit-o când avea şase luni. Ştiam ce an să îi spun, dar nu ştiam ce lună aşa că i-am zis ziua de naştere a mamei.

A scos doctorul drăguţ o seringă şi i-a făcut un tranchilizant în pulpiţa din spate. Asta mică nimic! Nici ameţită nu era. Dar a fost cuminte când i-a făcut injecţia, nici miau n-a zis. Văzând că rezistă, îi mai face una. Tot nimic, dar la a treia a cedat. I-a căzut aşa curu' şi după aia şi capu'. A fost tare nostimă, zici că băuse trei sticle de tequila :). Am luat-o în braţe şi am dus-o în cabinetul de chirurgie. L-am ajutat pe doctorul draguţ să îi detartreze dantura, a fost cuminte, dar pe la ultimii dinţi i-a trecut efectul şi a început să se zbată şi a trebuit să o ţin ca lumea. Mi-a fost milă de ea, îmi venea să plâng, dar a trecut. A fost conştientă tot timpul, dar la întoarcere, înainte să mă lase tata la metrou să mă duc spre serviciu, a început să plângă. Nu ştiu dacă a fost din cauza tranchilizantului, dar avea ochii înlăcrimaţi şi iar mi s-a făcut milă.

Acum am ajuns acasă şi e bine. A mâncat (ne-a dat doctoraşul două mostre de mâncare specială), a băut şi apă, apoi a început să se joace, ceea ce e semn bun. Am omis în mod intenţionat să vă spun că atunci când am venit acasă am găsit treabă mare în pat, dar ştiu că nu şi-a dat seama ce a făcut pentru că e învăţată să ceară afară şi nu ar face nici în ruptul capului în casă. S-a întâmplat probabil deoarece încă are fundul amorţit şi nu a simţit. De astă dată nu o cert, mă bucur prea mult că s-a făcut bine şi că e jucăuşă din nou.

Concluzia: Jos Whiskas! asta dacă nu vreţi să treceţi prin ce am trecut eu :D