Sunt ceea ce gândesc

Am dormit 4 ore. Am fost obosita cred. M-am trezit transpirata din cap pana in picioare. Am avut un vis. Slava Domnului ca nu era realitate...

Visul meu o sa vi-l povestesc pentru ca m-a socat si pentru ca mi s-a facut rau de la el cand m-am trezit. Pentru ca mi s-a parut atat de real si nu era. Pentru ca s-a terminat infiorator. Pentru ca... a fost doar un vis.

Eram acasa. Mama era o persoana pe care nu o cunosteam. Erau multi copii in jur, se pare ca eram frati. Toata lumea fuge dintr-o parte intr-alta. Eu nu stiu ce sa fac. Nimanui nu ii pasa de mine. Nimeni nu ma striga. Totul e un haos total. Ce se intampla? Comunism? Holocaust? Ceva asemanator dar nici una dintre astea doua. Am iesit pe strada, lumea fugea in toate partile, nimeni nu asculta. Se furau hainele de pe oameni. Ne omoram intre noi pentru ce? Nu percepeam cauza. Nu intelegeam ce se intampla. Eram in fata portii si „mama” apare cu cativa copii dupa ea, deschide un perete si o intreb unde pleaca. Imi spune ca se ascund. Mama unde pleci, unde te duci? Gandesc: mama, ma lasi singura? Nu stiu ce se intampla, personajele dispar din peisaj. Sunt derutata. Ce real poate fi. Lumea tipa, magazinele incep a fi zidite. Ce puteau sa aiba de-a face cu noi? Noi n-am gresit niciodata atat de rau... ce aveau cu mine? Ce puteau sa aibe cu mine? O iau pe strada, peretele-usa pe care il deschisese mama, se inchisese. Mergeam incet pe langa oamenii imbracati in zdrente care fugeau cu mainile prin aer. Nu auzeam nimic, dar stiam ca e zgomot. In sfarsit ma striga cineva. E Elena, hmmm? Ce-o vrea? Banuiesc ca imi zice sa ma urc in masina. O refuz, apoi ma razgandesc. Pornim, iar in spatele nostru se aude un vagabond cum urla fugind... dupa noi. Il auzeam asa aproape, cum se facea ca ne-ajungea? Mergeam asa repede...

Scuip pe geamul din spate, apoi vagabondul scoate o arma si trage. Spre noi... spre mine. Decorul se schimba, ajung pe o strada din nou. Tot vad oameni in negru mergand seriosi, cercetand casele. Mi-e frica de mor. Caut un loc unde sa ma ascund, unde as putea... Intru intr-o incapare. Pe unul dintre peretii laterali era ca un fel de val. O peredea... o draperie. Nu era lunga pana in pamant asa incat am vazut o pereche de picioare. Se ascunde... Ma duc sa vad cine e. Un barbat chelios cu ochii inrositi de frica statea drept, nemiscat, chiar ma intreb si acum daca respira. Il intreb ce face, cine e, ce se intampla, dar el imi zice sa tac si daca se poate sa nu ma misc de nici un fel. Incerc sa fac asa, dar imi dadeam seama ca respiram greu, profund pentru ca eram obosita si alergasem cu groaza sadita in inima si in trup. Se apropie cineva, aud si eu. O crima se intampla la cativa pasi de noi si eu respiram. Se vedea ca respiram. Se auzea ca respiram. Adam il chema pe barbatul de langa mine. Era tanar. Am auzit o lovitura si singurul lucru pe care l-am vazut apoi a fost cum in locul lui Adam cineva scrijelea peretele curatandu-l de sange. Eu am murit? Poate in vis, in realitate mi-am redeschis calculatorul si am inceput sa scriu fara sa tin cont de gramatica, coerenta etc. Mi-am dat puloverul jos cand m-am trezit, am fost pana afara sa ma uit in oglinda. Aveam si eu ochii rosii precum Adam. Cand am reintrat in camera mi s-a facut frig. Ma simt ametita, ma simt straina... Ah... Alexei, a fost doar un vis!