Sunt ceea ce gândesc

De ce de fiecare data cand un copil mic se asaza langa mine cu ma’sa, eu trebuie sa ma simt prost? De ce sa te simti prost? E doar un copil, nu?

Se uita la tine... trage de hainele tale si incerci sa il ignori. Daca il ignori mama si toti cei din masina care au inceput sa planga de drag cand l-au vazut o sa iti arunce niste priviri pline de dispret. Aproape scarbite. Dar eu ce sa fac daca nu imi plac copiii mici... sau bine, daca imi plac nu imi place sa ii „lugu-luguuu” in autobuz, sa ii trag de falcute sau prostii din alea.

Adevarul este ca azi mi-am calcat pe inima si am inceput sa ma stramb la o pishpirica de 6 luni (aprox) pentru ca nu ma lasa in pace. Da, nu pot sa cred ca tocmai am scris asta. Da, asta e.... cand risti sa iti sara un autobuz intreg in cap ca nu esti dragut cu copilul, na... Nu imi plac si nu inteleg de ce societatea trebuie sa se comporte cu ei ca si cand ar fi niste bibelouri. Nu conteaza al cui e, e copil = e bun de jumulit! Dar asta si ziceam, E COPIL! E DOAR UN COPIL! Daca te apuci sa fii dragut cu el, sa ii zambesti, sa te strambi ca un retardat crezi ca o sa faci lumea asta un loc mai bun pentru el? Nu, oricum e futut. Toti suntem odata ce iesim din burta... ce rost sa ne prefacem?

Acuma daca e sa faci o comparatie, la fel se intampla si cu puii de animale. Vad oamenii un pui de catel, repede se duc sa puna mana pe el „lugu-giugu-giugu”, cu toate astea e mai de inteles... un catel e blanos, e... mai prost, il fraieresti mai repede... dar la copii e altfel, n-au blana, nu stau cu limba pe-afara si nu latra pitzigaiat. Ba mai exista sansa sa si inceapa sa planga. Unde e amuzamentul? Deci e total logic...