Sunt ceea ce gândesc

Eu sunt un spiriduş mic, de 10 centimetri şi locuinţa mea se află undeva la adăpost, într-o casă călduroasă a unei familii de reni. De obicei port o tichie roşie şi o salopetă verde, pentru ca Rudolph şi soţia lui să mă observe când merg pe jos. Dulăpiorul în care stau e suficient de mare pentru mine. Pătuţul mic e în dreapta, lângă fereastra ce dă afară. În stânga se odihneşte un birou vechi ce l-am moştenit de la tatăl meu alături de un dulapior cu hainele identice. Eu am de lucru toată ziua. Nu consum multă mâncare, iar Rudolph are mai multă grijă de mine decât am eu.
De obicei, când mai erau câteva zile până la Crăciun simţeam bucuria sărbătorilor şi frigul năprasnic de afară, dar acum simt numai tristeţea singurătăţii în care mă înec. Prindeam elan şi trăiam ce peste an fusese o viaţă monotonă, o rutină continuă şi nesfârşită.
Am ajuns acasă după o zi de aranjat litere pe cărţile de copii ce vor zbura alături de Rudolph şi stăpânul său în noaptea Sfântă. Afară zăpada e de un metru şi cad fulgi mari, liniştit, precum lacrimile grele ale unui înger. În casă miroase a vin fiert şi pe masa plină de mâncare se află un pachet frumos ambalat. E un cadou pentru Moş Crăciun. E turtă dulce. Sefu’ adoră aceste prăjituri ce mie îmi seamănă a perne mari, frumos mirositoare.
- De ce eşti trist, spiriduşule?
- Rudolph, tu simţi că vin sărbătorile?
- Da, ca în fiecare an.
- Ei bine, eu nu.
- De ce? S-a întâmplat ceva? Îmi pari nefericit.
- „Nefericit”? Ce înseamnă?
- Adică trist, necăjit.
- Poate asta s-a sădit în mine. Nefericirea...
- Păi, atunci, fii fericit! Nu e greu.
- Nu? Păi, nu ştiu să fiu fericit, Rudolph. Poţi să mă înveţi?
Renul se uită la mine blând şi îmi zâmbi.
- Spiriduşule, gândeşte-te la.. zăpadă! La.. cadouri. Nu eşti nerăbdător?
- Nerăbdător să ce? Sunt singur în camera mea şi da, zăpada mă înalţă.... mă.. face fericit, dar trăind aici m-am obişnuit cu ea.
- Eh, atunci uite ce e. Spuse Rudolph serios. Cere-i lui Moş Crăciun. El îndeplineşte dorinţe.
- E o idee foarte bună, îţi mulţumesc, prietene. Mă duc să dorm, noapte bună.
- Să te odihneşti, micuţule.

Am visat că zbor, mii de stele îmi treceau desupra capului şi îmi formau o cunună. Tichia roşie îmi alunecă de pe cap. Am ţipat şi am întins mâna după ea, iar frica mă cuprinse deoarece cădeam în gol. M-am trezit cu picături de apă pe frunte, am deschis uşa şi a căzut peste mine bradul ce aveam să îl împodobesc. M-am ridicat, m-am scuturat şi l-am adus în casă. L-am aşezat într-un colţ. Era de fapt o crenguţă miiiiică, mică, mică. Abia avea 10 ace pe ea, suficiente pentru mine însă. L-am împodobit în grabă şi am plecat la atelier. Toţi ceilalţi colegi ai mei erau bucuroşi, râdeau, dansau şi mă întrebam care e motivul fericirii lor.
- E aploape Clăciun, mi-a răspuns Nătăfleţ.
Eu nu mai înţelegeam nimic. Era doar ajunul Crăciunului şi toate aceste pregătiri mă ameţeau. Toată lumea fugea din colo încoace, doar Moşul stătea îngândurat pe fotoliul lui albastru de catifea.
- Moşule, i-am spus temător.
- Da, spiriduşule.
Se uită în jos şi îmi întinse mâna. M-am urcat pe ea şi am ajuns pe umărul său, lângă ureche.
- Moşule, mă întrebam dacă noi, spiriduşii, putem avea dorinţe.
- Toată lumea are voie să îşi dorească ceva, toată lumea speră ceva.
- Ei bine, ştiu că în alţi ani nu ţi-am cerut nimic...
- Şi eu ştiu asta şi da, cred că a venit vremea să îţi fac un cadou. Spune-mi, ce ţi-ar plăcea să ai?
- E mai complicat decât credeam. Nu ştiu dacă e mult sau puţin, dar anul ăsta mi-aş dori să fiu fericit.
- Fericirea, spiriduşule, este un cadou comun. Toată lumea îşi doreşte să fie fericit.
Mi-am lăsat capul în jos, ştiam că întrecusem măsura. Fericire... pf... cine mi-ar da mie aşa ceva, sunt mic... prea mic pentru a conta.
- Hahahaha... râse Moşul, roşu în obraji. Spiriduşule, chiar dacă e greu, o să încerc să îţi îndeplinesc dorinţa. Trebuie să îmi promiţi ceva, odată ce ţi-o voi da... fericirea... să nu o pierzi niciodată.
- Da, Moş Crăciun. Promit.

Seara se lăsă şi cerul se dizolvă într-un murmur cald. Eu mă legănam încet pe scaun. Citeam poveşti pentru copii şi fumam o pipă lângă brad. Bătu cineva în uşă.
- Spiriduşule, ai primit un dar. Se auzi vocea lui Rudolph.
- E de la Moş?
- Da, e foarte mic. Eu nu ţi-l pot da, aşa că vino afară să îl iei tu.
O cutie argintie, legată cu o panglică roşie mă aştepta la piciorul mesei. M-am dus nerăbdător spre ea, entuziasmat. Se ţinuse de cuvânt. Am prins-o cu două mâini şi m-am repezit în casă. Respirând greoi, am aşezat-o pe pătuţ. Mi-am pus o mână la bărbie şi cealaltă pe burtă. Să o deschid acum sau mai încolo?
- Spiriduşule! Se auzi vocea groasă a Moşului. Ieşi până afară.
- Da?
- Ai primit cadoul de la mine?
- Da, dar nu ştiu dacă să îl deschid acum.
- Oricând l-ai deschide... se află acelaşi lucru în el. Am venit până aici să îţi spun că mi-ar plăcea să vii cu mine în seara asta.
- Să să să... să... să... vin cu tine? Să împărţim cadouri? În noap.. noapt... noaptea de Ajun... spre Crăciun... Moşule?
- Da, spiriduşule. Am nevoie de ajutorul tău.
- Da, voi... veni. Îţi mulţumesc din inimă. I-am spus cu ochi înlăcrimaţi, fugind în casă.
Am deschis cutia argintie. Era goală.
- Moşule? Îl strig din urmă. Cutia e goală.
- Vars-o peste tine, fericirea nu se vede, spiriduşule... se simte.
- Am înţeles, aşa voi face.
M-am dus nerăbdător şi am cercetat-o atent. Era goală, „dar fericirea nu se vede” mi-am zis. Am turnat ce nu se zărea peste capul meu şi am simţit cum mă cuprinde un lichid rece invizibil şi mă încălzeşte. Am împărţit daruri, împreună cu Moş Crăciun, împreună cu Rudolph şi prietenii săi şi în acea seară am descoperit că fericirea copiilor, fericirea celorlalţi e fericirea mea.



[Aceasta scurta povestire este pentru concursul bookblog]