Sunt ceea ce gândesc

Azi, 22 februarie 2007, a avut loc premierea concursului de creaţie “Nicolae Labiş” ce s-a desfăşurat la primăria sectorului 2.
9.30 – Intră bibliotecara în clasă.
- La 11.45 să fiţi la primărie pentru concursul ăla cu Labiş.
- Ce concurs? Întreb surprinsă. Aaaaaaah, da da. Da’ de ce să mergem? A câştigat vreuna dintre noi ceva?
- Mă, eu nu ştiu, a sunat acum şi am aflat pe ultima sută de metri...
- Ah, ok... *Uuhhhh scap de latină \:D/ *
9.45
- Cristianaaa, la 11.20 am plecat la primărie.
- Poftim? De ce?
- Păi cică e premiere la concursul ăla cu Labiş... cu poeziile.
- Uuuhhh... pe bune? Am câştigat ceva?
- Habar n-am da’ scăpăm de latină...
10.55
“Ah, de n-am face nici economie...”
11.20
Pe drum.
- Ptiu, ce bine că am scăpat şi de economie...
- Da mă... Am nişte emoţii... Zice Cris, mergând alături.
- Ah c’mon... n-ai de ce să ai emoţii... nici măcar nu ştim dacă am câştigat ceva...
- Da, ştiu, da’ nuş... mă simt ciudat...
- Stai măi liniştită...
11.30
La intrarea în primărie, un grup de eleve (mai mici decât noi) erau cu o profesoară lângă ele.
- Nu vă supăraţi, sunteţi pentru concursul “Nicolae Labiş” ? întreb eu.
- Da, nu a început încă.
- Ah, ok. Putem să ne “lipim” de grupul vostru?
- Da, desigur.
11.45
Intră pe uşă profesoara de română împreuna cu un mic grup de elevi şi cu profesoara de desen.
- Doamnă profesoară, bună ziua! Nu ştiam că veniţi...
- Am aflat pe ultima sută. Aţi oprit şi voi nişte locuri?
- Da... adică nu, s-au ocupat acum câteva minute înainte să intraţi dvs.
- Măi eu nu pot să intru aici... nu mai e nici un loc lângă voi?
- Staţi să văd...
Mă duc, văd un loc liber şi o întreb pe fetişcana din faţă:
- Stă cineva aici?
- Nu.
Îi fac semn profesoarei să vină.
12.30
Se aude în microfon :
- P. Cristiana, menţiune pentru “creaţie literară”.
- Yuhuuuu... bine Criiiisssss....
După ce îşi ia colega mea premiul, se aude în microfon :
- Alexandra Ghiţă, premiul III la secţiunea “creaţie literară – poezie”.

Cam atât, acum o să povestesc cu vorbele mele.
O plăcere deosebită mi-a făcut prezenţa doamnei Margareta Labiş, sora poetului, care a contribuit considerabil la acest program ( ca să zic aşa) şi care a înmânat premiile şi a felicitat pe fiecare.
Vreau să îi mulţumesc din suflet doamnei Ş. Maria, profesoara mea de limba română şi îndrumătoarea mea, ce mă susţine de fiecare dată şi mă încurajează să merg mai departe când vede că ezit. Sunt singurele ore la care vin cu drag pentru că prezenţa şi umorul dvs. dau viaţă poeţilor demult trecuţi în eternitate şi operele/istoriile prind substanţă şi se materializează în faţa ochilor noştri în fiecare marţi şi miercuri.
Crisule, ţi-am zis şi în parc, când învăţau ăia să numere în boxe...eşti una dintre puţinele persoane cu care voiam să împărtăşesc momentul şi îţi mulţumesc că mi-ai fost alături, felicitări încă o dată, mult succes în continuare ! Să nu te prind că te laşi vreodată bătută...
Şi nu în ultimul rând vreau să mulţumesc primăriei sectorului 2 care a găzduit evenimentul şi (ca să fiu rea *Muhahhaha*) care a avut bunăvoinţa să nu pună diacritice diplomelor (astfel încât eu am fost Alexandra Ghita) şi să nu consulte pe cineva de specialitate când s-a scris pe diplome “Premiul Y al primăriei sectorului 2 la concursul.... se acordă.. “. Ah, şi să nu uităm că pe Cristiana au botezat-o Cristina,( cum am putea uita), iar în boxele din faţa parcului se auzea ambiţios “Unuuuuu.... doi trei patru” | “Probă probă” | “Unu...” | “Doi trei” | “Unu doi trei patru patru patru” | “Da’ se aude foarte bine, unuuu doi” | Cred că au învăţat până la urmă să numere, dar şi-au pierdut cumpătul pentru că se auzeau nişte scârţaieli îngrozitoare la sfârşit, sigur începuse să dea cu microfonul de pământ.
Toţi câştigătorii au primit (printre altele) ghiozdane portocalii (şi roşii parcă) aşa că dacă vedeţi vreun puşti pe stradă cu unul să ştiţi că există o posibilitate mai mare ca respectivul să fie un artist în devenire sau chiar unul “ajuns”.
“Căutând... cărările spre zările luminii”