Ora de muzică

2/27/2007 04:27:00 AM


Suntem plini de lacrimile îngerilor. De ce? A plouat de a rupt aseară şi, se spune că atunci când plouă, picăturile de apă sunt lacrimile îngerilor şi a celor ce au căzut în păcat. Observând toate acestea am plecat la şcoala cea de toate zilele, a doua casă a mea.
În ultima vreme am vrut să profit de timpul meu liber mai mult... da... şi ce înţeleg eu prin asta? Să alergi în fiecare zi să ajungi la timp la şcoală şi apoi să-i înjuri pe ăştia de la RATB că stau la cafea şi nu se sinchisesc să vină, să bage viteză ca să ajungi la timp.
Asta-s eu, ce pot face? Să mă scol mai devreme : mi-e lene, să renunţ la pieptănare : prea puţin! Aşa că prefer să fug ca nebuna după tramvai sau după 146 şi să mă împroşc cu noroi din picioare până-n cap(că invers nu e valabil).
Una dintre problemele care mă frământă la fel de mult este faptul că îmi plac la nebunie cărţile. Toate cărţile le-aş lua, le-aş începe, dar niciodata nu le-aş termina. De ce? Pentru că viaţa trece pe lângă mine ca un autobuz şi nu am timp să îmi trag sufletul, dar să mai citesc? Nooo....Doamne fereşte!
Să revin la ideea mea de bază. Cum spuneam, am ajuns la şcoala (nu ştiu cum am făcut, dar am ajuns exact la timp, la limită ce-i drept ,dar ce mai contează! ) şi la ore totul a mers bine. Totul a fost mediocru, ca şi viaţa mea de altfel. La ora de muzică, totuşi, pe când scriam (pentru a nu ştiu câta oară) numele lui Bach în caietul meu cu file albe, cu stiloul meu (vechi şi mediocru la rândul său), mi se înceţoaşeaza vederea. M-am speriat, normal! Nu e prea plăcut. Am zis că e din cauza oboselii şi am continuat să scriu numele marilor muzicieni.
Găsesc apoi o foaie pe care erau scrise nişte cuvinte fără noimă. Ce Dumnezeu? Cuvintele "foame","nenorocire" îmi apăreau în faţă şi îmi recunoăteam scrisul fără însă să îmi aduc aminte când şi în ce context le-am scris. "Eeee... sigur e vreo încercare de traducere a vreunui text latinesc, mereu nu au nici un sens!" mi-am zis, încercând să mă liniştesc. Nu reuşeam! Cu toate astea, nu îmi puteam desprinde ochii de pe foaia cu acele cuvinte. Am dat-o la o parte şi am continuat să scriu:
"Sebastian Bach s-a născut în..."
OK ! Aceleaşi cuvinte pe care le-am auzit de la Bâscă în clasa a VIII-a... iar mi se puse o ceaţă nebunesc de deasă, nu ştiam ce mi se întampla. Eram obosită, aveam ochii împăienjeniţi, şi steluţe...şi steluţe...steluţe apăreau...şi apăreau...şi apăreau în ochii mei. Încep şi eu precum Cărtărescu "erau steluţe în genele ei".
Bun... după asta totul se clarifică într-un mod ciudat şi neaşteptat. Eram în clasă, cu obisnuiţii colegi pe lângă mine, cu profesoara ce trecuse la Mozart, cu tabla albă de cretă, cu panourile de pe pereţi cu inimi şi ficaţi şi toate celelalte.
Am tras o sperietură grozavă în ce priveşte steluţele deoarece de foarte multe ori ele sunt semnele unor migrene insuportabile. M-am uitat în palmă, apoi la stilou, apoi la părul colegei din faţă şi am văzut ca steluţele dispăruseră.
Ora s-a terminat. Clasa era incredibil de tacută şi toţi se pregăteau ca şi mine să se duca în casele bine încălzite şi să-şi mănânce cina. M-am dus la cuier, mi-am luat haina şi am văzut că eşarfa îmi lipsea din buzunar. Am căutat-o ca disperata prin ghiozdan ca apoi să îmi dau seama că în tot acest timp era la gâtul meu,deşi nu o simţisem.În cazul acesta nu era "călare pe măgar şi unde-o fi măgarul?" pentru că pur şi simplu nu am simţit-o şi mi-am dat seama că este la gâtul meu deoarece s-a încălzit în mod ciudat ca şi când ar fi fost o pătură electrică.
Mi-am pus ghiozdanul pe umărul stâng, am traversat clasa goală şi am ieşit pe coridor.
Băi, frate! Al dracu' coridor ce gol era! M-am speriat pentru a-nu -stiu-câta-oară noaptea aia şi am continuat să traversez holul grăbită crezând că toţi au plecat fără mine. Am ajuns la scări şi am avut surpriza neplacută să văd un gard viu. Pardon! Permiteţi-mi să mă corectez! O mare de garduri vii. Părea a fi un labirint, dar, parcă nu era. Gardul viu avea aproximativ trei metri şi în nici un caz nu putea fi escaladat. Un gând nenorocit mi-a trecut prin minte. Aveam să-mi petrec noaptea acolo, într-o scoala părăsită!
Labirintul era luminat, nu era întuneric. Fruntea mă durea îngrozitor şi am început să mă întreb dacă mi-a dat cineva cu o tigaie în faţă. Nu voiam în nici un caz să mă aventurez prin gardul acela aşa că m-am întors pe coridor şi am vrut să intru în clasă de unde am venit,dar uşa dispăruse.Pe nici o parte nu mai era nici o uşă, nici o cameră.
Am revenit în faţa labirintului şi am simţit că trebuie să intru în el. Simţeam că nu mai aveam altă scăpare şi că nici o altă uşă nu mă ducea acolo unde voiam.
Am intrat în labirint. Am mers o vreme în zig-zag, în neştire, parcă aş fi fost în transă. Apoi am găsit un drum drept, l-am urmat şi în stânga mea era un alt drum pe care se desluşea umbra unei persoane.
Bilbo... da! Bilbo Baggins din "Hobbit" se îndrepta spre mine. Nu-mi venea să cred! Eu nu puteam vorbi şi el trecea pur şi simplu pe lângă mine ignorând semnele mele disperate. Unul dintre cele mai importante şi cunoscute personaje trecea pe langă mine. PE LÂNGĂ MINE! Pe lângă mediocra de mine! Am trecut de Bilbo, dezamagită, uimită şi naucită.
Am mers în continuare prin labirint, am mers din nou în zig-zag şi apoi am dat iar de un drum drept. Se repeta, numai că de această dată drumul apăru în partea dreapta. Şi de această dată se desluşea o siluetă pe care însă nu am recunoscut-o din prima.
Nu, nu era Harry Potter! Era un adolescent cu ochelari ce semăna cu cineva, însă nu îmi dădeam seama cu cine. Se îndrepta spre mine şi nu făceam altceva decât să-l privesc străduindu-ma să îmi amintesc unde îl mai văzusem. Se apropie de mine şi îmi şopti "Sunt miop!" Nu înţelesesem nimic. Am trecut de el şi mi-am continuat drumul. Din nou am ajuns să merg în zig-zag prin labirint şi din nou am ajuns pe drumul drept. Însă de astă dată nu apăru nici un drum în stânga sau în dreapta. În faţă îmi apăru o persoană înaltă, cu un chip palid, ce scria de zor. Nu l-am recunoscut. După el a mai venit o persoană. O fată grasuţă, blondă şi draguţă. Pe ea am recunoscut-o... era personajul Helenei Fielding.
După asta mi-am continuat drumul şi am zărit o uşă drept în faţă. Era o uşă cu numarul 18... Am intrat şi am văzut băiatul de mai devreme, cu ochelari, iar de dedesubt scria: "Mircea Eliade în Italia"
Aud un ţârâit, ce-o fi?


3 commentsuri:

picky said...

Ingerii revin obsesiv in scrierea ta. Ingerii si mijloacele de transport in comun.

Iti sugerez sa scrii o piesa de teatru in care actiunea sa se desfasoare-n tramvai si persdonajele sa fie ingeri.

Toata aceasta bucata este cu atmosfera de teatru !

AlexandraGhita.Lexis said...

LOOOOL uhm... da, obsesii are fiecare... dar apar ingeri in textul asta? unde unde? ah, and btw, nu am mai folosit "ingerii" in nici o proza in afara de "drogurile, lacatul meu" .In "Mesagerul" era vorba despre o fantoma (si apareau si serafimii ca personaje secundare, in conversatii)oricum textul este mai vechi...

zaraza sc said...

Ingerii au aparut in textul meu :)) dar inainte sa citesc acest comentariu =))Mi-a placut textul!