Sfârşitul lumii subpământene

2/28/2007 09:22:00 AM


Printre glasurile lor snoabe şi pline de substanţă ce se evaporă la prima gură de aer, se desluşeşte smoala picurând pe tabla rece a raţiunii.
Se uită de sus, nu de la acelaşi nivel, iar şalul negru îl strânge cu putere în jurul taliei până se înlănţuie cu propria lesă. Prinde stiloul între degetele ei fine şi frumos mirositoare, iar fumul dens şi omogen pluteşte din gura ei adâncă. Buzele ce cochetează cu adevărul şi genele-i de fluture negru, reprezintă demonul maturităţii care încearcă la infinit să pară ce nu este. Vrea să pară ce nu este... eu ştiu.
Colierele de minciuni le ţine la gât şi printre dinţi, cu limba despicată, şuieră cuvintele la care ar trebui să ne-nchinăm. Se uită cu ochii întredeschişi la cel ce pe rug se-nalţă şi încrucişează palmele pe masă având unghiile înfipte în carnea verde, putredă, ce zăcea aşteptând.
Domnişoara oftează plictisită şi plescăie sictirită cu guma lipită de papile şi nările sângerând de indignare la vederea muritorilor. În spatele ei se zăresc siluete de umbre trecute, înecate în lacrimi de mărgăritar, pure... mă gândesc că poate... nu erau atât de vinovaţi şi nu meritau o soartă atât de damnată.
Domnişoara îşi încrucişează picioarele sub masă, iar când se ridică de pe scaun, fusta atârnă graţios de la pulpă în jos, mulată fiind pe fundul ei perfect şi bombat. Pomeţii i se încleştează într-o grimasă şi dinţii ei albi ascund aparatul dentar proptit pe dinăuntru, legat de firele gingiei din cerul gurii. Trebuie să fie perfectă. Arcuieşte sprâncenele pentru a părea mai frumoasă. Îi este frică de bărbaţii ce văd prin suflet, deşi nu sunt mulţi. Frica ei nu are prioritate, puterea da, însă nu apucă să se apere cel de la execuţie, căci... l-a prins şi acum grimasa e un rânjet de satisfacţie. Coboară. Îşi dă părul după ureche, apoi îşi linge buza de jos cu poftă şi mai urcă o treaptă pe scara de unde ne privea. Îi simt gândurile săţioase, de ură macabră şi îmi dau seama că este o persoană care nu s-a gândit niciodată la sinucidere pentru că se iubeşte prea mult. E întotdeauna cumpătată, întotdeauna calmă, echilibrată, îşi face exerciţiile dimineaţa în Herăstrău şi seara în casă, sare coarda stând pe loc. Nu, nu se aude la vecinii din apartamentul de jos pentru că gladiolele ei suave şi corpul ei subţirel sunt silenţioase, sunt tăcute, au secrete.
A ieşit la vânat şi o privesc din spate. Merge calculat, un singur pas pe o dală de piatră. Ajunge la nişte scări, cele de la TNB. I se rupe tocul şi aud un glas suav :
“ Futu-ţi rasa mă’tii ! ”
Se uită în jur cu pupilele dilatate în disperare.
E prea târziu, te-am văzut.


4 commentsuri:

Anonymous said...

Mintea ta e populata de o groaza de tenebre.

AlexandraGhita.Lexis said...

:D e un text literar in care autorul nu se confunda cu naratorul...

zaraza sc said...

Ai dreptate, Alexandra...Stiu cum e...tenebrele se pot impleti in aripile unui inger cu deosebita usurinta.

Anonymous said...

frumos:*..directamente la suflet