Sunt ceea ce gândesc

In memoria dl.Lucian Bucur.


Durerea imi sfasie trupul si simt cum ploaia imi cade pe fata...nu mai suport linistea asta apasatoare.Rutina imi da peste cap viata si nu mai sunt in stare sa vad scopul nostru pe pamant.De ce traim?De ce invatam ,acumulam cunostinte?Ca sa murim de infarct ca am tusit prea tare sau ca ne-a enervat cineva..ca sa murim ca mustele..calcati de masini sau precum florile ofilite de timp .De ce?Cand am fost creati ,scopul nostru nu cred ca a fost prea bine definit.Avem prea multe tristeti..prea putine lucruri ne aduc fericirea mult sperata si asteptata...traim ca sa murim ..are sens?Are rost sa traim ?Are sens sa invatam?Teoretic da..practic, totul se duce dracu' odata ce intri in cosciug.
Viata asta..oricat de mult ti-ai dori sa fie frumoasa,zambitoare(si mai sunt si zile din astea) intotdeauna iti va da in cap si te va dobori zicandu-ti "Na!Fir'al al dracu' de om credeai ca o sa ajungi aproape de fericire ...??NA!uite aici fericire..sa te vad acum".Unii zic : "Da..asta e!Life is a bitch!Nu ai ce-i face ..trebuie sa te ridici si sa mergi cu fruntea inainte" Bun!Clisee cliseizate..si de ce te-ai ridica?Nu ai putea ramane la pamant?Ca tot acolo ajungi in final.Altii zic "Lasa draga...o sa vina si la noi vreme frumoasa cand soarele ne va zambi"Si replica mea e urmatoarea "Cand dracu' mai vine?Ca de fiecare data cand isi arata pentru cateva secunde o raza ,vin norii si o acopera repede ca sa nu iti fie prea bine."
In trecut am crezut ca viata merita traita pentru sentimente precum dragostea,sau mutumirea de sine,dar acum stau si ma gandesc ... nu le mai vad scopul,nu le mai vad frumusetea..unde e?Ca pana la urma ajungem tot acolo...Soarta noastra e trista si la fiecare moarte, pasarile Phoenix ne plang cu toate ca noi nu le auzim...e si normal daca stai sa te gandesti ca ele ar putea aduce bucurie sau pace in sufletele noastre.Isi flutura aripile si plang pentru noi,pentru fiecare suflet in parte....si noi..fiinte murdare...muritori de rand, incapabili sa gaseasca frumusetea ,ce facem?Le impuscam in ma'sa de treaba..la gratar cu ele...ca nu sunt decat o parte de viata pura...hai sa o manjim si pe asta cu ale noastre cutite pline de sange si pacate...Muritori nenorociti de viata si de soarta..cum sa vezi sau sa crezi in frumusete ,adevar,pace sau liberate cand in jurul tau e numai ura,razbunare minciuna si tradare?Cum?Are cineva o solutie?Are cineva un raspuns la intrebarile astea inutile?Si tacerea e un raspuns...
Suflete generoase si umile celor din jur sunt luate in locuri mai bune...in locuri pure,langa ingeri.Ar trebui sa ne bucuram ,nu sa ii plangem caci aceia sunt cei binecuvantati.Nu ne vine sa credem cand pierdem pe cineva drag si mai mult, ne gandim cat timp am irosit pe certuri prostesti si puerile...in loc sa iubim cat putem, noi mai mult ne luam la bataie si facem din lumea asta un adevarat camp de batalie.In concluzie,sfatul meu este acela ca...desi suntem cum suntem nu ar trebui sa uitam sa iubim,nu ar trebui sa uitam de unde am venit, sa nu uitam sa profitam de timp pentru ca nu poti stii niciodata cand cel de langa tine poate fi chemat in locul acela mai bun...si cum te poate lasa in urma,singur...in cusca vietii.


-Intr-o luna trista din 2006, cand pe cer a cazut o stea... -