Sunt ceea ce gândesc

Capela era goală, iar o linişte de înmormântare se aşternea peste tot oraşul. Încăperea era plină de flori şi un coşciug alb stătea în mijloc având capacul desfăcut. Înăuntrul său cadavrul omului numai mort nu părea.
Era o persoană publică şi, se înţelege, trebuia să arate bine chiar dacă nu mai era cald.
Încetul cu încetul capela se umplu, fiecare exprimându-şi regretele în felul lor.
-Au făcut o treabă minunată. Ai zice că doarme... Of! Ticălos nenorocit... m-a lăsat cu facturile neplătite. Snirf! zise un bărbat destul de chipeş ce plecă îndurerat.
-Ştiu, ştiu... ascultă, voiam să te intreb ceva...
Cei doi erau fraţii răposatului şi se ocupaseră cu aranjamentele pentru înmormântare. Pe drum, într-o maşină neagră, sumbră, soţia îndoliată cu una dintre prietenele ei, discutau.
-Nu pot să cred că a murit, zise aceasta cu cel mai uimit glas uman.
-Ştiai, nu era o noutate. Pur şi simplu eşti ghinionistă.
-Să ştii că sunt! E al treilea soţ şi ultimul!
Se lăsă o linişte nefirească în maşină, apoi începură să vorbească din nou... mai încet însă.
-Mi-a fost mila de el, săracul! A suferit mult...
-Aaaa...daca eram în locul lui îmi zburam creierii decât să trec prin durerile alea cumplite...spuse văduva cu o voce firească şi nepăsătoare.
-Cine s-a ocupat de înmormântare?
-Eeee...."cine?"...Idiotul ala de frate-sau! Fir'ar capul ala tâmpit să-i fie....Doamne! N-am văzut atâta prostie în capul unui om...
-De ce vorbeşti aşa?
-A... asta ar fi în stare să comande cordon bleu pentru priveghi, cheltuie banii altora în prostie.
-Pai... înseamnă că eşti falită. Începu să râdă uşor.
-Ehe... mi-am făcut calculele, nu te îngrijora.
-Îmi pare bine că te gândeşti şi la asta.
Femeia îşi suflă nasul zgomotos şi apoi scoase o mică cutiuţă din geantă.
-Ce faci ? Ai înnebunit? ţipă femeia disperată.
-Ce ai, frate?
-DOAMNE! FEMEIE! Aia e pudrieră, nu?
-Da, şi?
-Nu ştii că sunt alergică la machiaj?
-Aşa? Nu ştiam, mă! Păi, uite ce cearcăne am! Trebuie să le maschez.
-Bine, dar nu te apropia de mine prea mult.
Pe când se studia în oglindă, în celălalt colţ al maşinii, femeia intrebă:
-Dar,cum se manifestă?
-Ce?
-Alergia!
-Aaa...strănut ca nebuna şi apoi leşin. Depinde de machiaj, de fapt. Ori leşin direct, ori încep cu strănuturile.
-Ce... neobisnuit!
-Ştiu! Hapciu!
-Sănătate!
-Dă-te mai încolo, pentru numele lui Dumnezeu! snirf!
Ajunseră în capelă şi luminile lumânărilor dădeau un aer sumbru şi mortuar.
-Uh! Ce plină e capela!
-Ehe... om important soţul meu!
-Fostul soţ!
-Mă rog...
După ce toată lumea îşi exprimă condoleanţele văduva se apropie de coşciug:
-Uite ce frumos e! Nu arăta rău deloc, probabil a murit împăcat.
Se aplecă să-l sărute şi simţi pielea rece şi ridată pe buzele ei. Îl privi, apoi văzu negru în faţa ochilor.
Căzu pe coşciug, iar într-o fracţiune de secundă alunecă pe masă cu cadavrul lăţit peste ea.
Toţi ţipară disperaţi şi se repeziră să scoată femeia de sub coşciug. Era un calvar de nedescris, iar dacă cineva ar fi intrat în capelă în momentul acela ar fi zis că cei de faţă iau parte la un ritual de înviere a morţilor.
Au reuşit într-un sfârşit să dea la o parte cadavrul de pe femeie şi au fost foarte surprinşi să vadă că ea era leşinată. Se auzeau nesfârşite şoapte de la cei de acolo.
-Săraca, nu a mai suportat durerea!
"Machiajul" şopti prietena din masină, cu care era mai devreme.
Aduseră o cană cu apă şi i-o aruncară femeii peste faţă pentru a se trezi. Deschise ochii alarmată şi zise:
-Cu ce m-aţi trezit?
-Cu apă. Răspunse fostul ei cumnat. Ce ai paţit?
-Sunt alergică la trei lucuri esenţiale. Zise ea mecanic simţindu-se o anume oboseală în glasul său.
-Care sunt astea? Eu nu ştiam de nici o alergie....
-Machiaj... ai machiat mortul fără să îmi spui, dobitocule!
-A...da...
-Of! Prostia omenească! Ajuta-mă să mă ridic! Ce penibil!
Se ridică după care căscă mare ochii şi zise:
-Băi prostilor, eu sunt alergică şi la aaa.....
Leşină din nou pe spate şi în capelă se lăsă o linişte ce prevestea furtuna.