O viata de om

12/22/2008 01:10:00 PM

Mi-aş fi dorit să fiu în stare să scriu un adevărat articol emoţionant despre titlul acesta... dar uitându-mă la pozele astea... mi-am dat seama că este inutil. Am dat de poze mai vechi, făcute cu telefonul. Calitate proastă, dar ipostaze de nepreţuit. Ce bine ca totuşi le am. Iubesc să îmi derulez zile întregi în cap, să îmi aduc aminte şi să retrăiesc stări de emoţie. Ştiu că stările astea sunt doar iluziile timpurilor trecute, dar sunt frumoase aşa cum sunt.

Mă uitam peste nişte poze făcute acum doi-trei ani... mai mult de doi ani. Eram în parcul Obor şi râdeam... râdeam mult, m-am decis. Mâine o să fiu de două ori mai veselă decât azi. Măcar de dragul faptului că atunci nu eram singură. Aveam prieteni de nădejde, fie că erau reali sau nu. Aveam o a doua casă, unde simţeam că nu îmi lipseşte nimic, că acolo sunt în siguranţă. Aveam multe. Şi acum am. Cu toate că sunt extrem de melancolică la momentul actual şi extrem de tristă (mi-e somn şi mi-e greu să mă abţin) o să vă arăt puţin din viaţa mea de acum, pe care o voi regreta cândva. Cum e şi normal, până la urmă.

Mă trezesc la fel de dimineaţă ca în ultimii doi ani. La ora 7 sună telefonul. Mă dau jos din pat cu părul zbârlit. Mă aşez pe scaunul de la birou ca să dezmeticesc. Dacă aş face asta în pat, sigur aş adormi la loc. Mi-e lene să îmi mai pun ciorapi în picioare aşa că plec desculţă la baie. Merg pe trei cărări. După ce mă spăl cu apă rece pe faţă mă uit în oglindă şi văd o pereche de ochi roşii ce se belesc la mine. Revin îngheţată în camera călduroasă cu patul atât de moale ce mă îmbie la somn. Dar rezist şi îmi iau trusa de machiaj. În cinci minute termin şi cu ea, mă îmbrac. Îmi pun haina, îmi pun fularul, apoi mă încalţ şi îmi pun geanta pe un umăr. Asta e ordinea în care fac EU lucrurile. Nimeni nu trebuie să respecte nimic. De ce trebuie totul să fie standard şi făcut cu cap? Eu vreau să fac lucrurile ca mine. Şi aşa le fac. Urmează o zi de birou în care încerc să găsesc surse de bucurie. Adică încerc să râd. Tot timpul aş râde, dar rămân cu dorinţa. Uneori fac glume proaste, dar proaste rău. Poate chiar puerile aş zice. Le fac cu bună ştiinţă pentru că în momentul ala nu îmi trebuie de fapt un impuls să râd, ci doar un pretext. Uneori aş râde şi de una singură, dar pare ciudat pentru cei normali de pe lângă mine. De sus privesc lumea cum trece pe stradă, toţi ocupaţi cu diverse chestii atât de semnificative pentru ei. Mi-ar plăcea să ştiu în anumite momente, ce gândeşte fiecare. Şi se pare ca nu sunt singura care îşi doreşte lucrul ăsta...


Cerul nu îmi zâmbeşte des, dar şi atunci când o face... ajunge să oprească timpul într-o culoare.


Şi dacă privesc în faţă, drumul nu mi se mai pare aşa singur la sfârşitul zilei.


Nu ştiu de ce am scris ce am scris mai sus. Chiar nu ştiu care e scopul, dar ştiu că asta mi-a venit pe moment să fac. Şi chiar dacă nu mi-a ieşit bine, mie nu prea îmi pasă pentru ca acum sunt acasă.

5 commentsuri:

Glacius~The eternal Ice Archer said...

Inca nu am curajul sa merg in preajma liceului si mereu ma strange inima cand ma gandesc la clasa noastra,la felul nostru de a fi,la persoanele la care am tinut,inca tin la ele...Uneori,in rarele ocazii in care sunt extrem de obosita visez unele faze din liceu,din clasa noastra,va visez pe voi.Stii ca ma scol cu lacrimi in ochi?Ciudat,sa plangi in somn...
Nu zic mai multe ca ma ia o stare...

Lexis said...

app, n-ai mai intrat ieri seara pe mess sa te ajut cu blogspotul, te-am asteptat :P

Glacius~The eternal Ice Archer said...

darn it!Sincronizarea asta!Lasa,o sa ne potrivim noi ceasurile ;) !
oricum frumoasa postare :)

Lexis said...

mercic... :P

tzumpy said...

stii,io akm mam uitat k postarile astea sunt de anul trecut..mai greu l mine....faza k melancolia o am si io...am mai trecut p l liceu...s de fiecare data knd am fost akolo n mam putut abtina sa nu ma gandesc ca in pofida unor lucruri..am petrecut momente tare haioase la liceu...s knd ma gandesc l perioada liceului ma apuca o nostalgie...sincer mie dor de viata de liceanca.....ufff timpul asta fuge prea repede si ne lasa in urma,mult prea in urma....