Sunt ceea ce gândesc

Ploaia, vantul, norii, frigul... Toate sunt asociate cu depresia, tristetea, sunt rari cei carora le place toamna. Mie imi place toamna, dar nu e pe primul loc, recunosc. Primavara e pe primul loc.

Cu toate astea, am amintiri placute despre toamna din copilarie. Toamna imi aduce aminte de primele zile de scoala, de uniforma frumos calcata de mama, de penarul cu masina pe el, de ghiozdan, de caietele noi cu pagini albe si mai ales de castanele de la Politie, placerea mea de fiecare dimineata. Toamna imi aduce aminte de frunzele nucului care pictau curtea in culoare, frigul care ma facea sa intru in casa si sa imi pun ceva mai gros pe mine, mama care face prajitura cu nuca (de obicei negresa), fumul caselor care anunta venirea iernii. Toamna imi aduce aminte si de lucruri neplacute, dar sa pastram postarea vie.

Toamna de acum vreau sa imi aduca noi inceputuri, pentru ca mie nu mi-e frica de noi inceputuri. Poate e prosteste din partea, eu sunt curioasa din fire, asa ca astept toamna cu cea mai mare curiozitate, exact cum astept o zi de luni. Multi cand aud de luni incep sa aiba spasme, luni... serviciu, luni, stres. Pentru mine luni inseamna... a inceput sa insemne un mic nou inceput care are sa imi aduca ceva bun. Poate vorbesc asa pentru ca am ramas fara serviciu, poate vorbesc asa pentru ca sunt incantata ca am scapat de caldurile care scoteau ce e mai rau din mine, poate... poate multe, dar serios ca astept septembrie cu bratele deschise si anul acesta, ca si anul trecut.

In septembrie nu pleaca in mod normal multa lume in concediu, asa ca nu mi-e teama ca am sa raman singura cu temerile mele. In septembrie nu e nici cald si nici frig... si ce daca ploua? Nu spun ca mi-ar placea sa dansez in ploaie, dar ce e mai delicios decat un sarut sub o umbrela? Sau doua maini umede impreunate din care ies aburi?

Ma gandeam, poate doar astept un inceput de fapt, poate nu traiesc unul, dar ce conteaza? Mirajul e la fel de bun ca asteptarea.